Am lasat undeva inocenta si veselia si am pasit intr-o lume pe care nu o cunosc si nici nu voi incerca sa o cunosc vreodata. M-am plafonat in interiorul ei si ma simt ca o intrusa, ca si cum nu apartin acestei lumi.
Eram altfel candva. Aveam alte ganduri si alte prioritati in fata ochilor si nu pot sa-mi dau seama ce s-a intamplat cu ele. Unde au disparut ? Sau poate am facut eu ca sa dispara ?
Astept. Astept sa vina vara, sa fie cald, sa fie soare. Sa-mi incalzesc sufletul, sa ma dezmortesc. Simt ca nu ma mai inteleg, ca nu ma mai pot desprinde de ceea ce se intampla in jurul meu si in suflet nu am nimic. Nici macar o urma de sentiment, nici macar o dorinta. Ratacesc pe o carare nedefinita, facand aceleasi lucruri in fiecare zi, in fiecare saptamana, luna, an, viata..
Am refuzat sa ma mai gandesc, sa ma mai intreb sau sa-mi mai raspund. Parca asa trece timpul mai repede, dar nu pot sa-mi dau seama de ce vreau sa treaca. Nu este nimic la capatul drumului, nici macar o luminita, este doar aceeasi carare nedefinita.
Sunt constienta de ceea ce nu este, dar refuz sa vad, refuz sa cred ca este asa. Mintea umana are bine imprimata speranta in ea. Chiar si atunci cand logica este clara, speranta o surclaseaza.
Si iar astept. Astept sa iasa soarele, sa dispara norii. Astept verile acelea in care mergeam la bunica si ma duceam la scaldat cu copiii din sat. Astept verile in care se termina scoala si ce ma mai bucuram ! Stiam ca sunt trei luni in care pot sa fac ce vreau eu, in care puteam sa stau pana la ce ora vroiam afara, in care toate lucrurile erau asa cum vroiam.
Cat imi lipsesc lucrurile astea. Dar nu mai vin. S-au dus verile acelea. Acum am ramas doar cu norii acestia, nori pe care nu ii spulbera nimeni. Nici macar tu..
