Mereu spun ca niciodata nu vreau sa privesc in urma si sa realizez ca mi-am trait viata in zadar, dar oare am facut ceva pana-n prezent care sa spun ca merita sa privesc inapoi ? Nu stiu. De fapt, cred ca mi-este frica sa spun ca nu cred.
Imi aduc aminte de vara si simt o nostalgie adanca in suflet... parc-a trecut prea repede, parca nu m-am bucurat de nimic. Am trait in aceeasi letargie ca si pana ca ea sa vina, iar cand mi-am dat seama de asta, a fost prea tarziu.
Acum cateva zile a fost ziua mea si am inceput sa ma gandesc. Sa ma gandesc la mine, la noi, la ce vreau de la viata mea sau de la a ta, la ce avem de gand, la ce vom face cu vietile noastre sau cum va fi cand vom fi.. Si am ajuns brusc la concluzia disperata ca cei mai frumosi ani ai mei s-au irosit. Nu stiu daca aceasta concluzie a fost adusa de frica de batranete sau de frica de superficialitate, dar simt ca totul trece pe langa mine si nu apuc sa ma bucur pentru ca nu stiu cum sa o fac. Nu stiu pentru ca sunt codependenta, nu pot fi fara tine. Nu stiu sa ma bucur fara tine si nu cred ca voi invata vreodata.
De fapt, ma mai trezesc din cand in cand. Am aceste accese de luciditate in care imi dau seama ca nu e bine ceea ce fac, ca am uitat sa traiesc pentru mine si ca acesti ani nu se vor mai intoarce niciodata, oricat de mult i-as regreta. Si-atunci ma schimb total. Parca nu mai sunt eu, parca nu mai am aer, parca se sfarseste lumea. Nici eu nu ma recunosc. Am inceput sa cred ca toate astea se intampla din cauza ta, dar de fapt nu-i asa. De fapt, eu sunt singura vinovata. Tu nu m-ai obligat niciodata la o viata de singuratate, dar sa stii ca rareori realizez ca vina este a mea integral. In mintea mea, tu esti vinovatul, pentru ca refuz sa cred ca eu as fi putut face una ca asta. Dar, vezi tu, eu sunt propriul meu dusman si niciodata nu cred ca imi voi admite propriile greseli. Cat de mult pot sa gresesc !
In restul timpului, astept iubirea ta. Mi se pare ca toate sunt intoarse pe dos, nu e suficient de mare camera, peretii cad, orele nu mai trec, nimic nu este suficient sau este prea mult, toata lumea este nervoasa, vremea este urata, mancarea nu are gust pentru ca eu astept iubirea ta.
Ma gandesc uneori cum ar fi sa te tin in brate, cum ar fi sa te am langa mine. Si nu reusesc nici macar asta. Am asteptat atat de mult acest lucru, iar acum nu mai am rabdare. Stiu ca nu cer nimic, decat ceea ce este de drept, al meu, iar asta ma face sa tanjesc si mai mult dupa tine. Am terminat rabdarea, am terminat totul. Parca acum, cand mai este atat de putin, ma inec la mal. Asa sunt eu, ce vrei ? Nu pot fi altfel. Oricat de mult te-as iubi.
Asta-vara ma gandeam, intruna din putinele mele accese de gandire, ca ar fi frumos sa impodobim amandoi bradul. Ar fi frumos sa ne tavalim in zapada, dupa o buna bataie si dupa, am putea bea o cana cu vin fiert. Ne-ar sta bine impreuna. Sunt convinsa de asta.
Stiu ca nu o vom face. Dar asta era una din iluziile mele. Nu stiu cat de mult ti-ar fi placut.
Cateodata, cand sunt prea aproape de tine, ma gandesc ca imi doresc atat de mult... sa ma bucur de tine, dar nu am timp sa fac toate lucrurile pe care le vreau. Iar dupa ce plec, imi dau seama ca sunt asa de proasta.. nu pot deloc sa ma resemnez. Nu pot sa accept lucrurile asa cum sunt.
Mai vroiam sa mai spun ceva. Stii ce ? Te iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu